Post de post

Mîine (de fapt azi, că e deja 13 noiembrie) e Lăsata Secului, adică ultima zi înainte de Crăciun în care se poate mînca de frupt. Apoi vine Postul și în cursul lui, în cîteva sîmbete și duminici pînă la Crăciun, sînt dezlegări. Acum îmi sînt simpatice denumirile astea (lasata, secul, fruptul, dezlegarea), deși nu prea știam ce înseamnă și tot confundam termenii între ei. Primele contacte cu termenii bisericești au fost în copilărie, cînd lecturam calendarul bisericesc pus pe perete, în bucătărie, lîngă masă. Pentru că nu puteam să citesc întotdeauna cărți la masă (ci doar atunci cînd nu mă vedea mamaia), citeam calendarul de pe perete. La noi în casă nu s-a ținut niciodată post și, în consecință, nimeni nu era interesat de vreo dezlegare. Nici măcar bunica mea, femeie bătrînă, nu a ținut post, atîta cît am prins-o eu, dar cred că nici înainte de a o cunoaște eu. Nu știam nici ce înseamnă să lași sec, dar am prins discuții despre asta ca despre un eveniment la care finii se duc la nași și fac jocul cu batutul alviței, un fel de joacă de oameni mari la care se amuză cu mic, cu mare.
Nu am ținut post nici măcar o zi în mod conștient și cu scopul lui de post religios, ci doar întîmplător și, normal, fără scop religios. În filosofia mea de viață nu încape îndoială că dacă ești așa cum trebuie să fii din celelalte puncte de vedere, morale și umane, nu ți se poate refuza împărăția raiului doar pentru ca te-ai înfruptat în post din produse neconforme. Nu fur, nu ucid, nu aia, nu ailaltă și să pic la testul suprem doar pentru că nu am ținut post?! Nu cred așa ceva.
Mai e aspectul, mult discutat, dacă post înseamnă doar să nu bagi în gură alimentele interzise, sau ce scoți pe gură e mai important. Adică nu manînci carne sau brînză, dar o înjuri pe vecină, o bîrfești pe soacră sau o jignești pe prietenă de-i merg fulgii... păi post e ăsta? Postul înseamnă curățire, și dacă încerci să cureți corpul, trebuie să-ți cureți și sufletul. Teoretic.
În anumite perioade am ținut regimuri alimentare în care nu mîncam produse animale decît o zi din patru, asta neînsemnînd neapărat carne, erau zile în care alegeam să manînc brînză sau ouă în loc de carne. Am văzut atunci că ziua aia era cea mai nedorită dintre toate, deși aceste produse se combinau cu legume, salate, era musai să manînc și una dintre astea, carne, brînză sau ouă. Era cea mai nesuferită zi dintre toate cele patru care formau o serie ce se tot repeta. Deh, silueta. Ca idee, cea mai plăcută era ziua în care puteam mînca făinoase. Așa că am experimentat atunci ceea ce poate fi numit post sau vegetarianism, chiar daca doar pe o perioadă scurtă. Ba chiar trei zile am ținut post negru, dacă așa se poate numi o zi în care am băut doar apă. Cele trei luni în care am ținut acest regim au fost pline de experiențe culinare deosebite. În primul rînd nu am vrut să mă privez de plăcerea de a găti și de a mînca, în același timp. De fapt de a mînca după ce găteam. Am inventat sau adaptat atunci mîncăruri ca niciodată. Am observat că la salata "boeuf" ce îmi păcea cel mai mult nu era carnea, ci combinația de rădăcinoase fierte, cu castraveți murati și maioneză făcută doar din muștar și ulei. Spaghetele (musai integrale) se pot mînca, și sînt delicioase, și numai cu ulei de masline, usturoi și peperoncino. Că unele mîncăruri tradiționale libaneze sînt exclusiv vegetariene, cum ar fi humus-ul, tabulele, falafelul, babaganous-ul. Cartofii prajiți sînt mult mai buni (și mai sănătoși) dacă sînt mîncați singuri, fără friptură, tăiați felii mai groase și mai mult înăbușiți decît prăjiți în ulei, alături de o salată verde. Eh, am aflat multe în decursul acelor luni.
Am trăit provocarea de a căuta preparate de post, care să fie și servibile la mese cu invitați, atunci cînd am avut invitate în Postul Paștelui mai multe prietene care țineau post. Am pregătit atunci frigărui de post (din ardei, ciuperci, ceapă, roșii și dovlecel), falafel, babaganoush, sushi numai cu vegetale (avocado, morcov, ardei colorat, ceapă verde, baby corn- porumb mic murat) și niște turte de piure de năut umplute cu stafide și ceapă coaptă, copiate de pe Euforia (cînd mai aveau niște emisiuni de lifestyle ce puteau fi urmărite). Nu că mă laud, dar nu le-a venit să creadă că toate preparatele de pe masă sînt de post, atît erau de apetisante și gustoase.

Ăsta e sushi-ul de post

 Aici e falafel, adică chiftele vegetale din năut, foarte condimentate, adică aromate dar nu iuți

Furculița e un "ingredient" care iese des în pozele mele, pentru că mai întîi mă gîndesc "ia să mănînc", apoi îmi trece prin cap "da' mai bine fac o poză!"

Babaganous, adică vinete coapte amestecate cu tahina (pastă de susan), ulei de masline, un cățel de usturoi și zeamă de lămîie. Pe deasupra se presară pătrunjel verde tocat și se toarnă ulei de măsline.

Frigăruile vegetale

Cu toate stoarcerile mele de creieri ca să fac față cu brio acestei provocări, masă "festivă" de post, tocmai acest cuvînt, festiv, mi-a dat neliniști. E oare de post să manînci ceva complicat, elaborat, să sărbătorești ceva în post, sau postul tocmai asta înseamnă, cumpătare, simplificare?



Din cu totul alte ocazii, speciale sau nu, alte poze cu preparate integral vegetariene

O salata de fasole fiartă cu roșii și ceapă, ulei de măsline și zeamă de lămîie, piyaz îi zice

Spaghetele aglio, olio e peperoncini, pentru care îi mulțumesc prietenei mele, Carmen. 

O recent descoperită și executată supă de dovleac, perfect pretabilă pentru post

O salată cu rucola, avocado, ardei roșu și zeamă de portocală (în multe salate se potrivește mult mai bine zeama dulceagă de portocale decît cea de lamîie). N-aș zice că sînt așa de încîntată de salate ca fel principal, dar alături de un alt preparat mai consistent merge de minune.

Ieri am gustat din primul tort vegetal pe care l-am văzut pînă acum, nu știu dacă poate fi numit de post, pentru că e indecent de bun.

 

Nu știu dacă e vreo urare pentru începutul postului, dar eu vă doresc un post ușor, cu preparate gustoase!

Gătitu-n ton cu anotimpu'

Trăim vremuri interesante, în care mîncarea pe care o băgăm în burți călătorește mai mult decît vom putea noi călători vreodată. Mîncam pepene iarna, adus din Turcia, portocale și banane vara, aduse din America de Sud, roșii, ardei și castraveți tot timpul anului, aproape că nu mai e vegetală pe care să nu o poți găsi oricînd în timpul unui an. În copilărie mai auzeam că tata lu' cutare, vaporean, a adus pepene de Crăciun și salivam la gîndul unei felii de pepene roșu și dulce. În decursul celor 23 de ani de cînd nu mai sîntem atît de izolați comercial cum eram înainte de revoluție, s-au produs pe nesimțite schimbări din cele mai radicale, și nu numai în sens bun. Adică admit că e și o schimbare în bine. Sînt cultivate chiar în România mai multe feluri de legume, fructe, verdețuri care apoi se pun în vînzare în supermarketuri și cred ca asta e partea bună. De andive, busuioc, oregano sau rozmarin, nu mai știa nimeni nimic de vreo 50 de ani, deși ele apar în cărți de bucate ale clasicilor creatori români. Rucola cred că au descoperit-o alții mai încoace, dar e și asta una dintre cuceririle acestei perioade.
O bună perioadă de timp după revoluție piețele au rămas "neprihănite", mergeai ca și înainte și cumpărai ce vedeai pe tarabă fără să-ți pui întrebarea ce nație de om a cultivat morcovul, roșia, ceapa sau usturoiul pe care le vei pune tu în mîncare. Apoi au început să apară versiuni, grămada de roșii românești, coastă-n coastă cu gramada de roșii turcești și nu numai. Diferența de aspect era atît de mare, încît tentația era destul de mare să iei roșia turcească din care puteai să faci ce vroiai, chiar și s-o tai în formă de trandafir s-o pui pe platou la musafiri. Cum să faci asta cu roșia românească ruptă-n fund? La fel cu caisele, căpșunile, piersicile- mormanul de caise de import întregi, frumos și uniform colorate și mormanul de caise românești pistruiate, unele mai verzi, altele mai coapte, iar dacă le mai comparai și la comportamentul de după cumpărare, astea românești ieșeau clar în dezavantaj pentru că se stricau a doua zi, pe cînd cele de import te țineau și-o săptămînă.
Ce mai tura-vura,  nu știu cum se face că în zilele noastre grămezile alternative au dispărut. Acum e un singur sortiment din orice, ești asigurat că ai în față un produs românesc, se indică chiar și zona sau localitatea, dar cu toții știm că nu-i așa... nu-i așa? În Constanța toate roșiile sînt de la Poiana, o localitate care niciodată n-a fost cunoscută ca avînd tradiție în cultivarea de roșii, dar e suficient să pună unul eticheta asta, că a doua zi toți pun la fel. Strugurii sînt toți de Ostrov, prunele de Vrancea, pepenii de Dăbuleni și, culmea, mai e și un maramureșean care bagă mîna în foc că slana și palinca sînt făcute de el în Maramureș, dar el e de 5-6 ani zi-de-zi în Piața Griviței din Constanța. Sînt convinsă că acum ori că iei leguma din piață de la vreo mamaie, ori că o iei de la raionul de legume din supermarket, tot aia iei.
Am cedat de multe ori curiozității de a testa anumite legume care n-au avut tradiție la noi sau nu se pot cultiva, și chiar cîteva fructe dintre cele exotice, din astea mai puține că m-a "ajutat" și prețul, unele condimente, verdețuri, cum ziceam și mai sus, dar la ce nu am cedat niciodată a fost să cumpăr într-o altă perioadă a anului chestii care cresc și se cultivă și la noi într-o perioadă anume. Mai scap la o roșioară sau la un ardei în scop de ornare la cîte o masă festivă, dar nu am cumpărat (aproape) niciodată iarna piersici chinezești, căpșuni spaniolești, primăvara prune grecești sau vara grepfruit sau altele în același gen. Cred că pamîntul știe el ce face dacă vrea să ne dea numai cîteva luni pe an anumite poame. În felul asta fiecare... componentă vegetală (că e fruct sau legumă) îți dă o emoție anume cînd apare și poți să-l consumi cu toată pofta pe care ai acumulat-o în perioada de la ultima recoltă. Iar dau ca exemplu căpșunile, piersicile, caisele, prunele, gutuile, ardeii, roșiile, varza, vinetele, conopida etc. OK, le putem conserva în diverse feluri și le putem consuma și peste iarnă, dar cum e să miroasă în bucătărie primăvara a vinete coapte? Nu-i ciudat? Pentru mine da.
Îmi place să gătesc primăvara cu multe verdețuri apărute prin grădini, ciorbe de lobodă, de ștevie, de salată verde, să fac salate de ridichi și ceapă verde, să mă bucur de rădăcinoasele noi care apar pe la sfîrșitul primăverii, cîteodată numai bine să le bag în ciorba de miel făcută de Paște, să "vînez" primele legături de mărar, leuștean, pătrunjel verde, leurdă, urzici sau spanac. Îmi place prăjitura cu blat de pandișpan cu vișine sau caise. Să mă bucur și să salivez lînga dovleceii prăjiți, abia apăruți, pe care îi acopăr cu un mujdei din usturoiul încă verde. (Deși nu-s legume, hamsiile tot primăvara apar, așa că și pe ele prefer să le manînc din Marea Neagră și nu din aia Mediterană). De roșii să mai zic?! Tare mi-aș mai dori să regăsesc gustul primei roșii culeasă din grădină și făcută salată împreună c-o ceapă, salată la care partea cea mai bună era zeama lăsată în castron și pe care era concurs la întins cu bucățele de pîine. Din pacate soiurile alea de roșii au dispărut încet-încet, chiar și cei mai izolați cultivatori au prins la momentul (ne)oportun niște semințe de pe la BricoStore sau Bau Max și și-au pierdut cu totul soiurile bune. Prima salată de vinete din vară are întotdeauna ceva ultraspecial, mirosul de vînătă coaptă care umple bucătăria mi se pare unul dintre cele mai frumoase. Ardeii capia copți puși lîngă o supă de fasole boabe, și asta din fasole nouă, poți să faci toate astea iarna cu aceeași plăcere?
Îmi mai place cînd vine toamna... de fapt toamna e anotimpul meu culinar preferat, odată cu primele zile din septembrie intru într-o stare, anormală pentru unii, de chef de viață și acțiune. Atunci îmi place să gătesc tot ce n-am putut toată vara, din cauză că erau lipsă anumite ingrediente sau pentru că era prea cald ca să deschid aragazul sau cuptorul. Îmi place să fac zacuscă, magiun, să pun murături, să fac plăcintă de dovleac, salată de țelină. Dar mereu în topul preparatelor de toamnă vor rămîne galuștele cu prune și mîncarea de gutui. Cînd le fac pe una dintre astea contorizez deja mental trecerea a încă unui an, pentru că da, pentru mine anul se schimbă în septembrie, așa îmi dictează mie ceasul meu interior.
Sînt și mîncaruri pe care le fac  numai iarna, cum de altfel e și normal, pentru că numai atunci e buna varza murată, de exemplu, sau atunci se pot servi în condiții adecvate preparatele, cum ar fi răcitura. Iarna e sezonul ciorbelor fierbinți și mai grele, ca să facem față frigului de afară, a gulasului, a placintelor și cozonacilor, a musacalei de cartofi, a sarmalelor, a tot ce am putut conserva din primăvară pînă-n toamnă.

Cam asta am vrut să spun, dacă aveți comentarii sau sugestii prinde bine oricînd un schimb de experiență.

O poză cu o mîncare de gutui, o introducere pentru o posibilă poveste viitoare

Și o tură de găluște cu prune

Pe locuri, fiti gata...!

Ia să vedem...
Pentru o primă postare cred ca aș putea spune ce îmi propun să fac pe blogul acesta.
Păi, simplu, îmi propun să scriu pe teme culinare. Despre gătit, despre servit, despre mîncat, despre vorbit, despre plimbat și orice altceva care ține de domeniul gastronomico-culinar. Orice altceva care ÎMI PLACE, deci nu voi vorbi aici despre spălatul vaselor.
Nu îmi propun să pun rețetele proprii pentru ca am foarte puține iar execuția are, de multe ori, tușe atît de personale încît nu cred ca cineva le-ar (putea) prelua. Cum ar fi, de exemplu, execuția unei ciorbe în tigaie... În plus, în puținele rețete pe care le-am postat pe unele site-uri culinare, mi-a fost atît de greu să găsesc un limbaj de carte de bucate clasic, încît ajungeam la sfîrșitul postării mai obosită decît am fost în timp ce-am gătit rețeta respectivă. Pozatul bucatelor este, însă, partea care îmi place cel mai mult. Bine... după gătit.... hmmm, care și ăsta îmi place după mîncat, deci oare ce îmi place mai mult pînă la urmă?! Dar n-am timp de gîndit acum, acum scriu pe blog...
Mi-am dorit de multe ori un loc unde să pot pune atîtea poze cu creațiile mele culinare cîte am eu chef, fără ca cineva să mă întrebe "da' de ce le-ai pus, ce e așa deosebit la asta?", un loc unde să pun afirmațiile, certitudinile, întrebările și neliniștile mele culinare, criticile și laudele la adresa mea sau a celor care fac din asta o afacere sau o pasiune, așa încît am decis să le adun pe toate acestea aici, sub numele de "garda culinară".
Nu sînt o profesionistă în domeniu, nu cunosc limbaje tehnice, nu știu toate ingredientele din lume și nici denumirile franțuzești ale felurilor celebre de mîncare, nici măcar nu-i știu pe toți chef-ii din lume care au emisiuni pe posturi de profil, nu știu care e moda așezării în farfurie și nici nu mă interesează (ba cîteodată chiar mă enervează), nu am idei fixe de genul "nu-mi place DECÎT așa", așa că eu sper să fac treabă bună pe-aici. Adică să citească cu plăcere și ăl de-i place să gatească, și ăl de-i place doar să manînce. Să se simtă oricine la el acasă, cu alte cuvinte. Sau dacă nu-i place la el acasă, să se simtă ca la cîrciumioară, la cafenea, la birou sau unde îi place lui să stea.

În ton cu promisiunile pe care mi le-am făcut mai întîi mie însămi mai sus și apoi preacinstiților vizitatori ai acestui blog, am ales, impulsiv, ca primă poză din acest blog, din miile de poze cu mîncare pe care le-am făcut în decursul anilor, aceste cotlete de miel pe care le-am mîncat într-o seara, în urmă cu aproximativ 2 luni, la o mică terasă din Salonic. A fost cea mai bună carne de miel pe care am mîncat-o vreodată.
Voi reveni cu un subiect mai cuprinzător despre Salonic și ce e bun de mîncare în el.