joi, 29 noiembrie 2012

M-am mutat!

Mi-am luat oalele, tigăile, făcălețul, aparatul de fotografiat și cheful de vorbă și m-am mutat aici. Vorba ceea, "lucrul tău e lucrul tău".
Deocamdată am transferat postările de aici și m-am documentat despre cum funcționează treaba pe-acolo. Sînt 50% încîntată, 50 % intrigată de modul de utilizare al noului blog, dar procentele sînt dinamice, în favoarea încîntării.
Deci adresa nouă este: http://www.gardaculinara.ro/

Vă aștept, fac cinste cu o cafea :)

http://www.gardaculinara.ro/cafea-turceasca/

Să nu stăm pe uscat nici aici, să ne clătim (măcar) ochii cu un Arezan.


sâmbătă, 24 noiembrie 2012

N-apucă Crăciunul...

Nu mai știu cîți ardei am numărat cînd i-am pus în butoiaș umpluți cu varză, țelină, morcov și frunză de țelină, dar eram convinsă că-mi vor ajunge pînă pe la Crăciun - Revelion. Acum sînt sigură că, dacă nu imprim un ritm mai lent la consum, nu apucă Crăciunul. Și probabil că n-o să reușesc să fac asta, pentru că sînt excelenți.

În cîteva imagini tehnologia de preparare.

O varză mărișoară tocată la cuțit, o țelină, vreo jumătate de kilogram de morcovi, date pe răzătoarea mare și frunza de țelină tocată

 
 
Butoiașul spălat, curat, așteptînd să se facă util. Alături ligheanul cu varza și celelalte ingrediente frecate cu sare să se înmoaie puțin.

 
 
Ardeii înainte de curățare.

 
 
Cred că modelul de ardei "gras rotund Bianca" (cum ar grăi etichetele la Kaufland) e cel mai bun pentru acritura asta, dar doar cînd e foarte sănătos și proaspăt. Coaja foarte subțire e suficientă ca înveliș pentru amestecul de varză + țelină + morcov, care e vedeta. Puțini se încumetă să mănînce și învelișul, deși e foarte crocant și bun.
 

Și ardeii după curățare, nu cumva să încurcați pașii, să încercați să umpleți ardeii întregi, că o să vă chinuiți mai mult.
 
 
 
Mai jos sînt ardeii gata-gata, după vreo lună jumate de stat la acrit într-o saramură din apă cu 30-40 grame sare și o ceașcă de oțet la un litru de apă. Eu fac mai multă saramură decît apreciez că mi-ar trebui, ca să fie, că sarea și oțetul sînt ieftine, pe cînd ardeii și munca mea, nu.
 
 
 
 
Mă și laud, dar sînt și modestă în același timp: sînt buni, domnule! Îmi pare rău că n-am sacrificat încă vreo oră în plus să mai fac un butoiaș de-asta. La anu'...

duminică, 18 noiembrie 2012

În deplasare - seară mediteraneană

O nouă întîlnire cu prietenii, de astă dată comuni, adică prieteni de familie. E interesantă distincția, abia acum îmi dau seama de treaba asta. Deși prietenia de familie nu exclude variante individuale, eu fiind bună prietenă cu prietena, iar soțul meu bun prieten cu prietenul.
În general e greu de făcut predicții cu privire la cum vei petrece o zi sau alta a anului, dar 18 noiembrie este pentru noi una dintre certitudini. Știm mereu că, indiferent unde ne vom afla, ceva frumos se va întîmpla în această zi și ceva gustos va fi pe masă. Pentru că 18 noiembrie este ziua prietenului nostru, Mugur. Și pentru că prietena noastră, Roxana, soția lui, nu doar pasionată dar și foarte înzestrată cu tot ce ține de arta culinară, își răsfață mereu soțul și prietenii cu o masă specială. Specială ca organizare (mereu există o temă unitară a mesei), specială ca prezentare, specială ca atmosferă, specială pentru felul în care le gătește.
De data asta a fost o seară mediteraneană și cînd spui mediteranean te gîndești automat la fructe de mare, care au fost din belșug în multe dintre preparate.




Aperitivele au fost: salată de fructe de mare proaspete, ca la malul Mediteranei


Bomboane din brînză tăvălite prin diverse semințe


Creveți pane pe pat de rucola


Salată "confetti"



Guacamole
 

 Felul principal: paste cu fructe de mare, delicioase
În timpul pregătirii


Și în timpul consumării


Deserturi: 
Negresă - una dintre prăjiturile mele preferate, iar aceasta a fost excelentă


Ananas cu rodie și mentă



Sorbeto de mango cu șampanie, o nebunie! Făcut în casă, nu de cumpărat.






O poză cu vinul pe care l-am băut eu.

 
Și uite așa pînă pe la 3 dimineața... și acum deja cu gîndul la următoarea întîlnire.

 

vineri, 16 noiembrie 2012

Eu comentez, tu comentezi, noi comentăm!

Încă din prima zi de blog-uială am primit reclamații că e imposibil sau foarte greu de comentat la subiecte. Am umblat eu ce-am umblat pe la setări și nu știu dacă i-am făcut ceva să se poată comenta mai ușor, dar aș zice să încercați varianta descrisă mai jos.
În josul fiecărui subiect există butonul "comentează ca..." și are înșirate multe posibilități de a comenta dacă ai conturi pe diverse rețele, dar cevs mai jos există și posibilitatea postării comentariilor fără a fi conectat la nimic, prin simpla adăugare a numelui, exact acolo unde vedeți săgeata. În continuarea numelui spune și de o posibilă adresa URL pe care ați putea-o introduce dacă aveți o pagină Web sau un blog, dar nu e obligatorie, puteți să scrieți doar numele. Sau dacă apăsați o țîră mai jos puteți apăsa pentru a posta comentarii total anonime, dar de ce-ați vrea una ca asta?

Vă doresc succes și... nu mă lasați necomentată.


O seară furtunoasă

Aseară am avut o mică întîlnirile cu un grup de prietene foarte dragi. La nivel teoretic a fost o invitație la un ceai, practic s-a lăsat cu o gustare pescărească copioasă, cu care una dintre prietene ne răsfață ori de cîte ori sîntem invitatele ei.

Icrele de știucă au făcut obiectul unei demostrații de măiestrie și au fost preparate de gazdă în prezența invitatelor, din pacate eu am întîrziat și le-am prins puse deja în castron. La cît de bune sînt, mă mir că am mai prins ceva



Pește afumat, bunuț tare



Pește marinat, altă bunătate.



Desertul a fost un cremsnit cu cremă de vanilie alternată în straturi cu gem de caise, bun de să te lingi pe degete sau să mai ceri o felioaie


Seara a fost exact atît de furtunoasă cît să te facă să te oprești cîteva secunde, să-ți bucuri simțurile cu toate produsele acustice și olfactive ale mării agitate, dar să te și grăbești să intri în casă, unde e cald, bine, intim și unde nu te mai saturi să stai de vorbă despre cîte-n Lună și în stele cu prietenele.

marți, 13 noiembrie 2012

Post de post

Mîine (de fapt azi, că e deja 13 noiembrie) e Lăsata Secului, adică ultima zi înainte de Crăciun în care se poate mînca de frupt. Apoi vine Postul și în cursul lui, în cîteva sîmbete și duminici pînă la Crăciun, sînt dezlegări. Acum îmi sînt simpatice denumirile astea (lasata, secul, fruptul, dezlegarea), deși nu prea știam ce înseamnă și tot confundam termenii între ei. Primele contacte cu termenii bisericești au fost în copilărie, cînd lecturam calendarul bisericesc pus pe perete, în bucătărie, lîngă masă. Pentru că nu puteam să citesc întotdeauna cărți la masă (ci doar atunci cînd nu mă vedea mamaia), citeam calendarul de pe perete. La noi în casă nu s-a ținut niciodată post și, în consecință, nimeni nu era interesat de vreo dezlegare. Nici măcar bunica mea, femeie bătrînă, nu a ținut post, atîta cît am prins-o eu, dar cred că nici înainte de a o cunoaște eu. Nu știam nici ce înseamnă să lași sec, dar am prins discuții despre asta ca despre un eveniment la care finii se duc la nași și fac jocul cu batutul alviței, un fel de joacă de oameni mari la care se amuză cu mic, cu mare.
Nu am ținut post nici măcar o zi în mod conștient și cu scopul lui de post religios, ci doar întîmplător și, normal, fără scop religios. În filosofia mea de viață nu încape îndoială că dacă ești așa cum trebuie să fii din celelalte puncte de vedere, morale și umane, nu ți se poate refuza împărăția raiului doar pentru ca te-ai înfruptat în post din produse neconforme. Nu fur, nu ucid, nu aia, nu ailaltă și să pic la testul suprem doar pentru că nu am ținut post?! Nu cred așa ceva.
Mai e aspectul, mult discutat, dacă post înseamnă doar să nu bagi în gură alimentele interzise, sau ce scoți pe gură e mai important. Adică nu manînci carne sau brînză, dar o înjuri pe vecină, o bîrfești pe soacră sau o jignești pe prietenă de-i merg fulgii... păi post e ăsta? Postul înseamnă curățire, și dacă încerci să cureți corpul, trebuie să-ți cureți și sufletul. Teoretic.
În anumite perioade am ținut regimuri alimentare în care nu mîncam produse animale decît o zi din patru, asta neînsemnînd neapărat carne, erau zile în care alegeam să manînc brînză sau ouă în loc de carne. Am văzut atunci că ziua aia era cea mai nedorită dintre toate, deși aceste produse se combinau cu legume, salate, era musai să manînc și una dintre astea, carne, brînză sau ouă. Era cea mai nesuferită zi dintre toate cele patru care formau o serie ce se tot repeta. Deh, silueta. Ca idee, cea mai plăcută era ziua în care puteam mînca făinoase. Așa că am experimentat atunci ceea ce poate fi numit post sau vegetarianism, chiar daca doar pe o perioadă scurtă. Ba chiar trei zile am ținut post negru, dacă așa se poate numi o zi în care am băut doar apă. Cele trei luni în care am ținut acest regim au fost pline de experiențe culinare deosebite. În primul rînd nu am vrut să mă privez de plăcerea de a găti și de a mînca, în același timp. De fapt de a mînca după ce găteam. Am inventat sau adaptat atunci mîncăruri ca niciodată. Am observat că la salata "boeuf" ce îmi păcea cel mai mult nu era carnea, ci combinația de rădăcinoase fierte, cu castraveți murati și maioneză făcută doar din muștar și ulei. Spaghetele (musai integrale) se pot mînca, și sînt delicioase, și numai cu ulei de masline, usturoi și peperoncino. Că unele mîncăruri tradiționale libaneze sînt exclusiv vegetariene, cum ar fi humus-ul, tabulele, falafelul, babaganous-ul. Cartofii prajiți sînt mult mai buni (și mai sănătoși) dacă sînt mîncați singuri, fără friptură, tăiați felii mai groase și mai mult înăbușiți decît prăjiți în ulei, alături de o salată verde. Eh, am aflat multe în decursul acelor luni.
Am trăit provocarea de a căuta preparate de post, care să fie și servibile la mese cu invitați, atunci cînd am avut invitate în Postul Paștelui mai multe prietene care țineau post. Am pregătit atunci frigărui de post (din ardei, ciuperci, ceapă, roșii și dovlecel), falafel, babaganoush, sushi numai cu vegetale (avocado, morcov, ardei colorat, ceapă verde, baby corn- porumb mic murat) și niște turte de piure de năut umplute cu stafide și ceapă coaptă, copiate de pe Euforia (cînd mai aveau niște emisiuni de lifestyle ce puteau fi urmărite). Nu că mă laud, dar nu le-a venit să creadă că toate preparatele de pe masă sînt de post, atît erau de apetisante și gustoase.

Ăsta e sushi-ul de post


 Aici e falafel, adică chiftele vegetale din năut, foarte condimentate, adică aromate dar nu iuți





Furculița e un "ingredient" care iese des în pozele mele, pentru că mai întîi mă gîndesc "ia să mănînc", apoi îmi trece prin cap "da' mai bine fac o poză!"

Babaganous, adică vinete coapte amestecate cu tahina (pastă de susan), ulei de masline, un cățel de usturoi și zeamă de lămîie. Pe deasupra se presară pătrunjel verde tocat și se toarnă ulei de măsline.



Frigăruile vegetale




Cu toate stoarcerile mele de creieri ca să fac față cu brio acestei provocări, masă "festivă" de post, tocmai acest cuvînt, festiv, mi-a dat neliniști. E oare de post să manînci ceva complicat, elaborat, să sărbătorești ceva în post, sau postul tocmai asta înseamnă, cumpătare, simplificare?



Din cu totul alte ocazii, speciale sau nu, alte poze cu preparate integral vegetariene

O salata de fasole fiartă cu roșii și ceapă, ulei de măsline și zeamă de lămîie, piyaz îi zice


Spaghetele aglio, olio e peperoncini, pentru care îi mulțumesc prietenei mele, Carmen. 


O recent descoperită și executată supă de dovleac, perfect pretabilă pentru post



O salată cu rucola, avocado, ardei roșu și zeamă de portocală (în multe salate se potrivește mult mai bine zeama dulceagă de portocale decît cea de lamîie). N-aș zice că sînt așa de încîntată de salate ca fel principal, dar alături de un alt preparat mai consistent merge de minune.




Ieri am gustat din primul tort vegetal pe care l-am văzut pînă acum, nu știu dacă poate fi numit de post, pentru că e indecent de bun.

 

Nu știu dacă e vreo urare pentru începutul postului, dar eu vă doresc un post ușor, cu preparate gustoase!


duminică, 11 noiembrie 2012

Gătitu-n ton cu anotimpu'

Trăim vremuri interesante, în care mîncarea pe care o băgăm în burți călătorește mai mult decît vom putea noi călători vreodată. Mîncam pepene iarna, adus din Turcia, portocale și banane vara, aduse din America de Sud, roșii, ardei și castraveți tot timpul anului, aproape că nu mai e vegetală pe care să nu o poți găsi oricînd în timpul unui an. În copilărie mai auzeam că tata lu' cutare, vaporean, a adus pepene de Crăciun și salivam la gîndul unei felii de pepene roșu și dulce. În decursul celor 23 de ani de cînd nu mai sîntem atît de izolați comercial cum eram înainte de revoluție, s-au produs pe nesimțite schimbări din cele mai radicale, și nu numai în sens bun. Adică admit că e și o schimbare în bine. Sînt cultivate chiar în România mai multe feluri de legume, fructe, verdețuri care apoi se pun în vînzare în supermarketuri și cred ca asta e partea bună. De andive, busuioc, oregano sau rozmarin, nu mai știa nimeni nimic de vreo 50 de ani, deși ele apar în cărți de bucate ale clasicilor creatori români. Rucola cred că au descoperit-o alții mai încoace, dar e și asta una dintre cuceririle acestei perioade.
O bună perioadă de timp după revoluție piețele au rămas "neprihănite", mergeai ca și înainte și cumpărai ce vedeai pe tarabă fără să-ți pui întrebarea ce nație de om a cultivat morcovul, roșia, ceapa sau usturoiul pe care le vei pune tu în mîncare. Apoi au început să apară versiuni, grămada de roșii românești, coastă-n coastă cu gramada de roșii turcești și nu numai. Diferența de aspect era atît de mare, încît tentația era destul de mare să iei roșia turcească din care puteai să faci ce vroiai, chiar și s-o tai în formă de trandafir s-o pui pe platou la musafiri. Cum să faci asta cu roșia românească ruptă-n fund? La fel cu caisele, căpșunile, piersicile- mormanul de caise de import întregi, frumos și uniform colorate și mormanul de caise românești pistruiate, unele mai verzi, altele mai coapte, iar dacă le mai comparai și la comportamentul de după cumpărare, astea românești ieșeau clar în dezavantaj pentru că se stricau a doua zi, pe cînd cele de import te țineau și-o săptămînă.
Ce mai tura-vura,  nu știu cum se face că în zilele noastre grămezile alternative au dispărut. Acum e un singur sortiment din orice, ești asigurat că ai în față un produs românesc, se indică chiar și zona sau localitatea, dar cu toții știm că nu-i așa... nu-i așa? În Constanța toate roșiile sînt de la Poiana, o localitate care niciodată n-a fost cunoscută ca avînd tradiție în cultivarea de roșii, dar e suficient să pună unul eticheta asta, că a doua zi toți pun la fel. Strugurii sînt toți de Ostrov, prunele de Vrancea, pepenii de Dăbuleni și, culmea, mai e și un maramureșean care bagă mîna în foc că slana și palinca sînt făcute de el în Maramureș, dar el e de 5-6 ani zi-de-zi în Piața Griviței din Constanța. Sînt convinsă că acum ori că iei leguma din piață de la vreo mamaie, ori că o iei de la raionul de legume din supermarket, tot aia iei.
Am cedat de multe ori curiozității de a testa anumite legume care n-au avut tradiție la noi sau nu se pot cultiva, și chiar cîteva fructe dintre cele exotice, din astea mai puține că m-a "ajutat" și prețul, unele condimente, verdețuri, cum ziceam și mai sus, dar la ce nu am cedat niciodată a fost să cumpăr într-o altă perioadă a anului chestii care cresc și se cultivă și la noi într-o perioadă anume. Mai scap la o roșioară sau la un ardei în scop de ornare la cîte o masă festivă, dar nu am cumpărat (aproape) niciodată iarna piersici chinezești, căpșuni spaniolești, primăvara prune grecești sau vara grepfruit sau altele în același gen. Cred că pamîntul știe el ce face dacă vrea să ne dea numai cîteva luni pe an anumite poame. În felul asta fiecare... componentă vegetală (că e fruct sau legumă) îți dă o emoție anume cînd apare și poți să-l consumi cu toată pofta pe care ai acumulat-o în perioada de la ultima recoltă. Iar dau ca exemplu căpșunile, piersicile, caisele, prunele, gutuile, ardeii, roșiile, varza, vinetele, conopida etc. OK, le putem conserva în diverse feluri și le putem consuma și peste iarnă, dar cum e să miroasă în bucătărie primăvara a vinete coapte? Nu-i ciudat? Pentru mine da.
Îmi place să gătesc primăvara cu multe verdețuri apărute prin grădini, ciorbe de lobodă, de ștevie, de salată verde, să fac salate de ridichi și ceapă verde, să mă bucur de rădăcinoasele noi care apar pe la sfîrșitul primăverii, cîteodată numai bine să le bag în ciorba de miel făcută de Paște, să "vînez" primele legături de mărar, leuștean, pătrunjel verde, leurdă, urzici sau spanac. Îmi place prăjitura cu blat de pandișpan cu vișine sau caise. Să mă bucur și să salivez lînga dovleceii prăjiți, abia apăruți, pe care îi acopăr cu un mujdei din usturoiul încă verde. (Deși nu-s legume, hamsiile tot primăvara apar, așa că și pe ele prefer să le manînc din Marea Neagră și nu din aia Mediterană). De roșii să mai zic?! Tare mi-aș mai dori să regăsesc gustul primei roșii culeasă din grădină și făcută salată împreună c-o ceapă, salată la care partea cea mai bună era zeama lăsată în castron și pe care era concurs la întins cu bucățele de pîine. Din pacate soiurile alea de roșii au dispărut încet-încet, chiar și cei mai izolați cultivatori au prins la momentul (ne)oportun niște semințe de pe la BricoStore sau Bau Max și și-au pierdut cu totul soiurile bune. Prima salată de vinete din vară are întotdeauna ceva ultraspecial, mirosul de vînătă coaptă care umple bucătăria mi se pare unul dintre cele mai frumoase. Ardeii capia copți puși lîngă o supă de fasole boabe, și asta din fasole nouă, poți să faci toate astea iarna cu aceeași plăcere?
Îmi mai place cînd vine toamna... de fapt toamna e anotimpul meu culinar preferat, odată cu primele zile din septembrie intru într-o stare, anormală pentru unii, de chef de viață și acțiune. Atunci îmi place să gătesc tot ce n-am putut toată vara, din cauză că erau lipsă anumite ingrediente sau pentru că era prea cald ca să deschid aragazul sau cuptorul. Îmi place să fac zacuscă, magiun, să pun murături, să fac plăcintă de dovleac, salată de țelină. Dar mereu în topul preparatelor de toamnă vor rămîne galuștele cu prune și mîncarea de gutui. Cînd le fac pe una dintre astea contorizez deja mental trecerea a încă unui an, pentru că da, pentru mine anul se schimbă în septembrie, așa îmi dictează mie ceasul meu interior.
Sînt și mîncaruri pe care le fac  numai iarna, cum de altfel e și normal, pentru că numai atunci e buna varza murată, de exemplu, sau atunci se pot servi în condiții adecvate preparatele, cum ar fi răcitura. Iarna e sezonul ciorbelor fierbinți și mai grele, ca să facem față frigului de afară, a gulasului, a placintelor și cozonacilor, a musacalei de cartofi, a sarmalelor, a tot ce am putut conserva din primăvară pînă-n toamnă.

Cam asta am vrut să spun, dacă aveți comentarii sau sugestii prinde bine oricînd un schimb de experiență.

O poză cu o mîncare de gutui, o introducere pentru o posibilă poveste viitoare


Și o tură de găluște cu prune



joi, 8 noiembrie 2012

Salonic

Nu știu încă cum se "ține" un blog. Sînt tentată să intru de cîteva ori pe zi să scriu ceva la care m-am gîndit, ceva ce-am vrut de mult să spun, dar n-am avut cui pentru că pe cei din jurul meu poate nu-i interesa. Interesant e că acum mă gîndesc că cei ce ajung aici ar putea fi interesați, oare de ce? Complicat...

Am spus că voi reveni cu detalii culinare despre Salonic, și voi începe prin a pune diverse poze cu ce am găsit prin farfurii, poate mă stîrnesc să scriu și cîte ceva despre ele. Deși nostalgia ce mă cuprinde cînd le privesc mă cam blochează. E a doua călătorie pe care o facem în Grecia, primul contact cu aceasta țară fiind în urmă cu doi ani, în Creta. Atunci a fost o dezamagire totală, poate o să revin și asupra acestui subiect. Acum m-am dus în dorul lelii, mai mult cu gîndul să dorm ieftin într-o străinătate decît să mă bucur de experiențe turistice deosebite și cu atît mai puțin culinare. Ziceam eu. În urmă cu doi ani, în Creta, nu m-am putut opri din comparații: "păi turcii n-ar fi făcut așa ceva, păi ce-am mai fi făcut noi dacă eram acum la turci", etc etc, deci nu le-am dat nicio șansă sărmanilor greci, cu atît mai mult cu cît se părea că nici nu și-o doreau.
Hai să las totuși Creta și să revin la Salonic. Ei, Salonicul mi-a dat bătăi de cap cu faptul că eu tot timpul m-am simțit ca-n Turcia. Numai cîte un meniu scris ca paginile de manual de fizică, cu alfa, beta, fi și sigma mă mai puteau aduce la realitatea grecească, de fapt macedoneană în care mă situam. Străduțe înguste cu cafenele și taverne pline ochi cu clienți de toate vîrstele, tineri, bătrîni, femei, turiști sau localnici. Un oraș plin de viață, de istorie, de culoare, de gusturi și mirosuri. Unde poți să te oprești oricînd să savurezi o cafea grecească, o baclava grecească sau un souflaki. Unde bisericuțe vechi de sute de ani sînt încercuite de blocuri noi, moderne, fără să încurce cu nimic ochiul sensibil al turistului.
N-am umblat prea mult prin oraș, ba chiar foarte puțin, nu am vînat obiectivele turistice, am fost să vedem marea, care e, pentru mine, principala atracție a unui oraș care deține așa ceva. Deși știam încă de la aterizare ca orașul e pe buza mării, n-am conștientizat cît de minunat se contopește uscatul cu apa decît cînd, în mijlocul unui fel de ședință- întîlnire mi-am aruncat ochii la fereastră (de la etajul 7, parcă) și, surprinzător, nu am văzut altă cladire ci doar un fel de abur. M-am dus teleghidată să mă uit ce e acolo și am văzut asta:


Așa că, din momentul descoperirii mele, eu am preferat să particip la ședință de pe terasă.

OK, m-am pornit cam tare pe povestiri pe lîngă și am uitat "chestiunea".

Nu, el nu e un preparat culinar (funcțiunea cu atașatul pozelor în mesaj încă nu mi-e familiară, asta trebuia să fie ultima poză), el e un muzicant ambulat care învîrte la manivelă iar aparatul scoate niște sunete groznice. Dar la urma-urmei cui îi pasă ce ascultă, cînd experiența e una atît de ciudată și neobișnuită?



Să las să vorbească imaginile preparatelor mai mult sau mai puțin tradiționale












Baclavale în foarte multe feluri, în prea multe feluri, care mai de care mai apetisantă.
În toate restaurantele în care am fost, în meniuri nu aveau deserturi, dar peste tot ți se servește din partea casei ceva dulce la final, ceva simplu, nu în genul celor de mai jos. Acestea se găsesc în cofetării.









La ultima masă luată în Salonic ne-am dat seama că stătusem 3 zile dar nu băusem ouzo, așa că, pentru că deja luasem și bere, am făcut combinația secolului: bere + ouzo, separate, nu una peste alta.